duminică, 21 februarie 2010

In abis

Astazi m-am simtit fara vlaga, fara suflu, fara dorinta de viata… asemeni unui peste fara apa, si eu simteam ca ma inec in amintiri, ca ma afund in trecut si parca mi-e teama de viitor. Nu am mai fost de mult in abisul melancoliei si parca ma lupt cu mine, cu ratiunea, cu inima si strig si urlu. Vreau inapoi la zambetul de altadata, la copilul ce nu avea griji, la adolscenta rebela si nu la omul matur, cu atatea si atatea responsabilitati. Vreau sa fug de mine o vreme, sa uit. Imi e dor de mine… un dor nebun simt uitandu-ma in trecut ca nu mai sunt eu parca as fi altcineva in acelasi trup si incerc sa ma regasesc . Ma uit in oglinda. Si totusi privirea e aceeasi, ochii sunt limpezi. Doar ei mai au cheia sufletului meu. Simt ca am renuntat la mine si sunt intre da si nu, intre a fi si a deveni, intre a vrea si a putea, intre trecut si viitor. Intr-o lume in care ma simt prinsa. Pierduta in iluzii si vise, in realitate si fictiune, pierduta in norii negri ce-mi ameninta linistea si sufletul, ce-mi sfarama in picioare sperantele, ce ma invaluie in mister. Incerc sa sorb din paharul fericirii, dar nu mai pot pentru ca pocalul e plina de incertitudini. Pana acum am fost prea grabita ca sa traiesc fiecare sentiment in parte, am uitat cum e sa fiu copilul de altadata. E ciudat ca atunci cand suntem mici ni se spune sa nu facem anumite lucruri pentru ca nu avem voie sau pentru ca vom avea destul timp la maturitate. Iar cand inaintam in varsta ni se spune sa nu ne mai comportam ca niste copii. Incerc sa nu fug de ceva ce pare greu, ca mai apoi sa realizez ce simplu era. Duc o lupta cu mine din care sper sa inving, sa castig comoara adica aceea liniste de care un suflet trist are nevoie. In fiecare zi descopar lucruri noi si exact atunci cand ma gandesc ca nimic nu ma mai poate surprinde…. apare altceva!