In abis

Astazi m-am simtit fara vlaga, fara suflu, fara dorinta de viata… asemeni unui peste fara apa, si eu simteam ca ma inec in amintiri, ca ma afund in trecut si parca mi-e teama de viitor. Nu am mai fost de mult in abisul melancoliei si parca ma lupt cu mine, cu ratiunea, cu inima si strig si urlu. Vreau inapoi la zambetul de altadata, la copilul ce nu avea griji, la adolscenta rebela si nu la omul matur, cu atatea si atatea responsabilitati. Vreau sa fug de mine o vreme, sa uit. Imi e dor de mine… un dor nebun simt uitandu-ma in trecut ca nu mai sunt eu parca as fi altcineva in acelasi trup si incerc sa ma regasesc . Ma uit in oglinda. Si totusi privirea e aceeasi, ochii sunt limpezi. Doar ei mai au cheia sufletului meu. Simt ca am renuntat la mine si sunt intre da si nu, intre a fi si a deveni, intre a vrea si a putea, intre trecut si viitor. Intr-o lume in care ma simt prinsa. Pierduta in iluzii si vise, in realitate si fictiune, pierduta in norii negri ce-mi ameninta linistea si sufletul, ce-mi sfarama in picioare sperantele, ce ma invaluie in mister. Incerc sa sorb din paharul fericirii, dar nu mai pot pentru ca pocalul e plina de incertitudini. Pana acum am fost prea grabita ca sa traiesc fiecare sentiment in parte, am uitat cum e sa fiu copilul de altadata. E ciudat ca atunci cand suntem mici ni se spune sa nu facem anumite lucruri pentru ca nu avem voie sau pentru ca vom avea destul timp la maturitate. Iar cand inaintam in varsta ni se spune sa nu ne mai comportam ca niste copii. Incerc sa nu fug de ceva ce pare greu, ca mai apoi sa realizez ce simplu era. Duc o lupta cu mine din care sper sa inving, sa castig comoara adica aceea liniste de care un suflet trist are nevoie. In fiecare zi descopar lucruri noi si exact atunci cand ma gandesc ca nimic nu ma mai poate surprinde…. apare altceva!

Viata e frumoasa, poate nu o privesti tu din unghiul bun...

Orele trec... S-a mai dus o zi, o saptamana, o luna si inca un an din viata noastra a ajuns la final. Aceeasi rutina zilnica, aceleasi actiuni zilnice... Muncim pe branci pentru cativa banuti, ne zbatem sa promovam, sa obtinem functii, ca sa putem avea mai mult. Banii castigati prin atata truda, stress, munca depusa, ore petrecute peste program la munca, pe toti ii cheltuim pe haine, pe electrocasnice, pe mancare si pierdem din vedere ce e mai important: viata noastra, sentimentele noastre si ale celor din jur. Ne afundam in existenta noastra plictisitoare si repetitiva, asemenea unor mici robotei. Uitam sa ne traim viata si sa traim fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Traim intr-o amorteala, intr-o rutina din care ne mai trezim doar atunci cand intervine ceva cu un impact puternic asupra noastra. In fiecare zi primi lectii de la viata, unele mai interesante ca altele, care ne fac sa iesim din hibernarea noastra zilnica, sa ne putem intrebari si sa incercam sa ne schimbam sau sa facem ceva ca sa pretuim un pic mai mult viata noastra si sanatatea pe care o avem.

Azi vorbind cu cea mai buna prietena a mea am primit o veste trista, care m-a trezit un pic, m-a facut constienta si ma gandeam ce as face daca azi ar fi ultima zi din viata mea. Cum as trai-o? Ma gandeam ca viata e asa fragila si efemera: azi esti si maine te duci ca si cum nu ai fi existat pe pamant. Multi dintre noi ajungem sa pretuim sanatatea doar dupa ce o pierdem, iar cand ne imbolnavim am vrea ca totul sa fie ca inainte si sa fim in forma. Uneori ne ia valul si uitam esentialul, suntem coplesiti de griji, de tensiuni de tot feluri care uneori nu-si au rostul. Ceea ce e cu adevarat esential e viata, e aerul pe care il respiram si pentru care ar trebui sa-i multumim zilnic lui Dumnezeu. EL ne ofera privilegiul sa fim atat de bogati incat sa ne mai putem bucura de inca o clipa, de inca o zi. Nu pastra nimic pentru o ocazie deosebita, fiecare zi traita este o ocazie deosebita. Multi dintre noi isi cumpara haine si le pastreaza pentru ocazii speciala. La fel si cu alte lucruri care ni se par de valoare: avem tendinta de a le pune deoparte pentru o anume zi mai deosebita. Dar inainte de a pastra aceste lucruri ar trebui sa ne gandim ca poate acea zi nu va mai veni, sau poate nu vom mai apuca sa purtam haina cea noua. Cert este ca niciodata nu vom putea schimba cursul vietii si de aceea cel mai bine ar fi sa nu ne impovaram sufletul si mintea cu sentimente de ura si razbunare care nu ne-ar face decat sa pierdem din vedere ce e mai important: viata e scurta si trebuie traita din plina in asa fel incat sa simtim fericire si bucurie prin fiecare por al pielii.

E bine sa traim fara teama si sa nu uitam sa traim pur si simplu. Carpe diem!!! Sa incercam macar pentru o zi sa impartasim cu cei dragi un zambet, o gluma, o imbratisare, un pupic, un gand bun, deoarece fiecare secunda, fiecare minut e deosebit. Sa nu uitam sa impartasim absolut orice cu cei dragi, sa facem ce ne propunem si daca ceva merita vazut si auzit sa-l facem fara a mai sta pe ganduri. Fiecare zi este unica in felul ei pentru ca ne este data sa o traim cu bune si cu rele. Nu uitati sa petreceti fiecare zi asemeni zilei voastre de nastere, in asa fel incat in fiecare zi sa fie onomastica voastra, pentru ca maine poate fi prea tarziu.

„Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima, pentru ca una din ele chiar va fi”.Jeremy Schwartz

„Am ajuns la concluzia ca speranta este ultima pierdere umana, deoarece fiecare muritor spera, pana in ultima clipa, ca el va fi vesnic, ca o va pacali pe doamna in negru! Din pacate, nimeni nu a reusit s-o pacaleasca! In fata ei mergem singuri, chiar daca suntem inconjurati de cei dragi, pentru a da socoteala propriei noastre constiinte, doamna in negru nefiind decat oglinda in care ne privim pentru ultima data de pe acest taram.Staccato - Franturi de viata