Viata ca o piesa de teatru...

Nu am mai scris de ceva vreme pentru ca nu mi-am gasit cuvintele. Mi-am dat seama ca nu ma mai regasesc in lucrurile in care gaseam odata fericirea, linistea si armonia. Nu mai vreau ceea ce vroiam odata, nu mai cred in ceea ce credeam, nu mai gasesc placere in ceea ce fac. Sufletul imi e un desert arid care tanjeste dupa o oaza. Incerc sa-mi pastrez echilibrul intr-o lume a extremelor. Simt ca ma plimb pe o sfoara si ma balansez intre ganduri si sentimente, intre prieteni si jucatorii de suflete, intre ura si iubire, intre oamenii care vin si pleaca. Sunt un clovn pe scena vietii care isi dreseaza zambetul. Stau si ma intreb daca oare mai exista oameni care daruiesc din putinul lor si celorlalti. E de ajuns sa imparta un zambet, un gand, o impresie, o incurajare, o strangere de mana pentru ca noi sa fim mai bogati. Nu ma refer la bogatia materiala ci la cea spirituala. M-am plimbat prin ganduri ca pe aleile unui parc pustiu in care as fi vrut sa regasesc din nou o raza de soare sau macar o floare. Incerc sa trec peste podul de lacrimi si sa opresc timpul. Ma privesc dar nu mai sunt eu. Cred că Marquez spunea că fiecare dintre noi avem o viata publica, o viata privata si una secreta. Viata publica e viata pe care o oferim tuturor celor ce ne privesc , viata privata e cea destinata familiei si prietenilor apropiati si cea secreta e cea pe care uneori o ascundem si sufletului nostrum (o iubire neimpartasita, o suferinta pe care vrem sa o dam uitarii). Am invatat sa ma astept sa fiu dezamagita, numai ca uneori si cel care a invatat bine lectia o poate da in bara. Ma gandeam ce viata frumoasa as putea avea daca nu as fi vizitata pe neasteptate de dezamagire. Nu e bine sa astepti prea multe de la oameni, sau sa supra-apreciez o persoana. Am fost dezamagita de unele pareri, de intamplari, de mentalitati sau chiar si de unele persoane. Poate si eu le-am dezamagit, la randul meu. Am reusit sa descopar ca unii nu sunt asa cum credeam eu ca sunt. Sunt oamenii pe care ii cunosti in anumite momente din viata si ramai foarte impresionat de ei, incat ai impresia ca i-ai asteptat toata viata. Dar incet, incet vine momentul cand realizezi ca sunt doar himere sau doar reflectii a ceea ce vroiai sa gasesti. Dupa un dus rece si un gust amar incep sa inteleg ca oricat ma incapatanez eu sa cred in oameni viata imi arata contrariul. Eu cred ca fiecare persoana care intra in viata mea are un scop precis sau un rol. Cineva imi va arata drumul iubirii, altcineva ma va invata sa sper si sa cred, cineva imi va arata ce inseamna dispretul, egoismul si rautatea in asa fel incat sa apreciez iubirea. Ma gandeam cu cati oameni interactionez zilnic, care ar fi rolul lor in viata mea si ce poze ar trebuie sa le asociez fiecaruia. Unii imi sunt prieteni gata oricand sa ma ajute si sa-mi ofere o mangaiere. Altii intra si raman in viata pentru totdeauna. Mai sunt oamenii pe care i-am iubit o vreme, pe urma i-am urat, pentru ca mai apoi sa revin la sentimente mai bune. Mai sunt oamenii care au plecat din viata mea si pe care din pacate nu-i mai pot aduce inapoi. Mai sunt oamenii care au intrat in viata pentru o perioada scurta de timp dar a caror amprenta va ramane mult timp impregnata in sufletul meu. Mai sunt oamenii misionari care intra in viata pentru a oferi o lectie de viata, pentru a impartasi o experienta de viata sau pentru a incuraja. Dupa ce isi indeplinesc misiunea dispar. Mai sunt oamenii care apar si dispar in diferite momente trecatoare ale vietii. Ei pot reprezenta episoade cheie din viata noastra pentru ca pot oferi schimbari majore. Dezamgirea va trece sau se va cicatriza, dar sunt lucruri care niciodata nu se vor mai intoarce: speranta pierduta, oportunitatea oferita si irosita, vorbele si cuvinte aruncate in van si sageata otravita ce raneste sufletul.